Pe parcursul experienței ca psihoterapeut și psiholog clinician, am observat adeseori că, la baza problematicilor cu care se prezentau micii clienți sau părinții lor, este adesea o problemă de relație.
Unul din membrii relației este afectat de ceva ce nu merge în relația cu un altul, fie că este vorba de relația între doi adulți, un adult și un copil sau relații cu alții din sfera socială care nu funcționează.
Așadar, pornim în evaluarea acestor relații, a relației dintre un părinte și copilul său sau dintre ambii părinți și copil. Interacțiunea directă, observarea modului cum interacționează și urmărirea unor dimensiuni clare ale relației stau la baza modului de lucru cu cei mici și părinții lor.
Din punct de vedere teoretic, metoda de lucru folosită are la bază 2 abordări:
- Marschak Interaction Method (MIM)- Metoda de interacțiune Marschak care a trecut printr-o serie de extinderi de catre specialiștii Theraplay
- Brighten the Relationship – Însorirea relației (2020)
La cele două modele de lucru elaborate, se adaugă noile teorii despre parentaj, stadiile dezvoltării copilului, neuroștiința, impactul stresului și a traumelor asupra dezvoltării umane.
Teoria atașamentului, una din cele mai importante teorii din psihologie ce se afla la baza dezvoltării noastre, vorbește despre 4 tipuri de atașament: sigur, evitant, ambivalent si dezorganizat.
Atașamentul este un aspect specific al relației dintre părinte și copil, al cărui scop este de a-l face pe copil să se simtă în siguranță, securizat și protejat (Benoit, 2018).
Atunci când suntem bebeluși, dar și în următorii ani ai copilăriei, figurile de atașament oferă protecție și învață copiii să înțelegă informația, conform minții lor (Crittenden, 2005).
Cei mai importanți factori pentru a dezvolta un atașament sănătos și sigur, sunt:
– consecvența
– repetiția
– parentaj cald, empatic și răbdător
Evaluarea relației experiențiale a copilului și a membrilor familiei
se realizează printr-o metodă ușor de aplicat și relaxantă pentru cel mic, nu implică costuri ridicate (ex.baterii de teste), este o metodă relevantă și cu utilitate imediată în intervenția terapeutică. La baza ei stă jocul și metodele proiective sau expresiv-creative, asemănător intervenției terapeutice.
Copilul trece prin mai multe etape în joc, în funcție de vârsta specifică, astfel:
- 1 – 1,5 ani- are un comportament neimplicat, se plimbă de la o activitate la alta, fără
să se implice direct;
- 1 – 1,5 ani – copilul poate avea un joc solitar, independent;
- 1,5 – 2,5 ani – copilul poate avea un comportament de supraveghere – urmăreşte ceilalţi copii cum se joacă timp mai îndelungat, uneori pune întrebări, oferă sugestii, dar nu se implică în rezolvarea practică a situaţiilor;
- 2,5 – 3/3,5 ani- copilul îşi alege jucăriile, se joacă lângă ceilalţi şi nu e interesat de ceea ce fac aceştia;
- 3,5 – 5 ani- etapa jocului asociativ – se joacă împreună cu ceilalţi, se implică, selectează partenerii, are tendinţa de a exclude pe alţii. Subiectul jocului este mai simplu, apar completări, evoluţii, reguli noi cu sau fără negocieri;
- 5 ani si după- etapa jocului prin cooperare – copiii se organizează singuri, de obicei apar 1 – 2 lideri care domină jocul, îşi aleg subiectul, stabilesc reguli, impart roluri.
Ținând cont de aceste etape de joc, începând cu 1940, practicienii și cercetătorii au pus accent pe joc ca intervenție terapeutică și ca modalitate de evaluare clinică, așa că au apărut multiple teorii care au început să definească jocul și să îl considere ca o ușă de acces către lumea interioară a copilului, dar și ca instrument cu mare putere de analiză asupra comportamentului uman.
Ideea centrală a teoriilor: comportamentele și tiparele de joc pot reflecta aspecte variate ale vieții interne ale copilului, ale nivelului de dezvoltare și funcționare și ale abilităților și competențelor (Fenson, 1986, O’Connor&Ammen, 1997; O’Connor, 1991).
Folosind modelul Theraplay (Philis Booth), creat în 1965 de către Ann Jerberg și dezvoltat ulterior, model ce a fost desemnat de catre Asociația Americană de Terapie prin Joc una dintre cele 7 teorii principale de terapie prin joc din lume, urmăresc CREAREA sau REFACEREA relației de atașament copil- părinte, având la bază reexperimentarea interacțiunilor timpurii sănătoase dintre părinte și copil, în special în situații de abuz, de traumă, abandon, pierdere.
Copilul are nevoie de 4 dimensiuni importante: STRUCTURĂ, ANGAJAMENT, HRĂNIRE/ ÎNGRIJIRE și PROVOCARE, dimensiuni urmărite în cadrul evaluării inițiale.
Urmărim capacitatea părintelui de a îngriji și proteja copilul, capacitatea copilului de a forma relații, calitatea relației dintre copil și părinte sau diferențele în relațiile de atașament.
Structura evaluării cuprinde între 3-4 ședințe, astfel:
– sesiunea de interviu cu părinții: cuprinde o anamneză centrată pe acumularea de informații despre dezvoltarea generală a copilului, experiențe;
– sesiunea de observație clinică asupra interacțiunii prin joc dintre părinte/părinți și copil: cuprinde sarcini de joc structurate și sarcini de joc nestructurate.
-sesiunea de feedback: este etapa finală, psihologul împărtășește informații și interpretări a ceea ce s-a întâmplat în sesiunea de joc, este un dialog părinte-psiholog în care se pune accentul pe aspectele pozitive ale interacțiunii, căutând puncte forte și soluții creative pentru probleme. Dacă situația o impune, psihologul recomandă intervenție terapeutică, va detalia cu părinții modul în care se desfășoara intervenția terapeutică având obiectivul de a reface/reîncadra relația părinte-copil.
Irina Parfichi
Psiholog clinician și psihoterapeut integrativ
Contact info: 0737 082 549, irina.parfichi@gmail.com
Sector 6, București