Tulburările anxioase la copii și adolescenți – atacul de panică
Ghid rapid de înțegere și intervenție
Ce este un atac de panică?
Un atac de panică reprezintă apariția bruscă a unei frici intense sau a unui disconfort intens care atinge un punct culminant în decurs de câteva minute, iar în acest interval se manifestă patru (sau mai multe) din următoarele simptome:
Palpitații, bătăi puternice ale inimii sau accelerarea frecvenței cardiace
Transpirații
Tremor sau frisoane
Senzația de respirație dificilă sau de sufocare
Senzația de asfixie
Dureri sau disconfort precordial
Greață sau disconfort abdominal
Senzație de amețeală, instabilitate, cap gol sau lipotimie
Senzație de frig sau de căldură
Parestezii (senzații de amorțeală sau furnicături)
Derealizare (sentimentul irealității) sau depersonalizare (detașare de sine)
Frica de a pierde controlul sau de a înnebuni
Frica de moarte
Atacurile de panică se instalează brusc și sunt scurte, rareori durând mai mult de 30 de minute, nivelul maxim de anxietate fiind atins în primele 10 minute.
Atacurile de panică pot apărea din senin (atacuri neașteptate/ atacuri imprevizibile) sau apar în prezența unei situații care provoacă teamă (atacuri situaționale/ atacuri previzibile- de exemplu atunci când cineva se teme de spațiile aglomerate suferă atacuri de panică la intrarea la metrou). Apar simptomele precum teama de a pierde controlul, de a muri sau înnebuni însoțite de nevoia imperioasă de a fugi din situația respectivă sunt trăsături importante ale atacurilor de panică neașteptate. Cu timpul, atacurile de panică spontane care se tot repetă pot deveni atacuri situaționale.
Ce este tulburarea de panică?
După un atac de panică, indivizii care suferă de tulburarea de panică devin excesiv de atenți la senzațiile fizice tipice. Ei încep să se îngrijoreze în legătură cu repercursiunile acestor simptome fizice iar drept rezultat vor dezvolta ” anxietate anticipativă” persistentă legată de posibilitatea de a suferi noi atacuri de panică. Multe dintre persoanele diagnosticate cu tulburare de panică își schimbă și comportamentul din cauza acestor atacuri și pot dezvolta simptome specifice agorafobiei.
Tulburarea de panică se referă la recurența unor atacuri de panică ce apar neașteptat.
Pentru a fi tulburare de panică, este necesară prezența a mai mult de un atac de panică complet, imprevizibil. Vârsta medie de debut a tulburării de panică este 20- 24 de ani, într-un număr mic de cazuri debutează în copilărie cu un episod de frică puternică. Adolescenții sunt de obicei mai puțin dispuși decât adulții să discute deschis despre atacurile de panică.
Preiau copii anxietatea părinților?
Un părinte anxios poate să aibă un copil care se naște cu o vulnerabilitate pentru anxietate. Factorii genetici specifici trebuie clarificați de cercetări viitoare, dar este foarte posibil ca principala lor manifestare să fie prin nivele ridicate de activare neurofiziologică și emotivitate. La rândul său, părintele anxios va răspunde unui copil vulnerabil cu o probabilitate mai mare prin control și protecție excesivă. Astfel, este important să înțelegem că stilul de îngrijire al părintelui nu este în sine greșit. Mai degrabă, este mai probabil ca părinții copiilor vulnerabili să răspundă de fapt la semnalele de distres ale copilului. Pe parcursul a mai mulți ani în care trebuie să facă față unui copil sensibil și cu un nivel ridicat de activare, părintele dezvoltă un pattern dezadaptativ de anticipare a distresului copilului și de oferire de ajutor acestuia, pentru a evita emoțiile negative anticipate. Evitarea distresului este cu atât mai probabilă cu cât și părintele este anxios. Supraprotecția oferită de către părinți este probabil să mărească vulnerabilitatea copiilor pentru anxietate, prin soluțiile de evitare a pericolului și întărirea tendințelor copilului de a percepe pericolul peste tot și de a crede că nu are control asupra lui.
Vulnerabilitatea pentru anxietate poate fi influențată de diverse experiențe de învățarea socială și a interacțiunilor cu părinții din primii ani de viață. În mod specific, învățarea observațională și oferirea de informații specifice din partea unui părinte anxios poate să crească tendințele copiilor de a evita și să întărească mesajul că lumea este periculoasă și copilului îi lipsesc abilitățile de a-i face față. Deasemenea, distorsiunile de procesare a pericolelor pot să intensifice învățarea acestor asocieri.
În adolescență, anxietatea copiilor poate să fie menținută și să crească tocmai datorită acceptării comportamentelor de evitare și a procesărilor anxioase de către colegii de vârstă care gândesc în mod similar sau prin respingerea și neglijarea celor care au probleme de anxietate.
Modalități de intervenție terapeutice în cazul atacurilor de panică- pentru copii și adolescenți
Cu excepția factorilor genetici ai anxietății, restul factorilor declanșatori ai anxietății pot fi modificați prin terapie.
Scopul central al terapiei cognitiv-comportamente este de a-l ajuta pe copil să își modifice factorii care mențin anxietatea. Acest cerc vicios al anxietății poate fi rupt dacă copilul este ajutat să își contracareze tendințele de evitare a pericolului, prin expunere. Copilul este învățat cum să se apropie de situațiile de care se teme (și astfel să învețe că nu are de ce să se teamă și poată să facă față acestor situații care îi creau disconfort), este învățat să gândească realist și să își contracareze tendințele de a interpreta situațiile în termeni de amenințare, este învățat tehnici de relaxare (care îi ajută pe copii să își reducă nivelul de activare), i se antrenează abilităților sociale și asertivitatea.
- Tehnicile de relaxare- cu ajutorul lor atenția copilulul este direcționată de la stimulii mediului exterior la mediul lui intern, propriu, relaxarea permițându-i copilului/ adolescentului să își canalizeze atenția spre sine. Într-un atac de panică, creierul copilului este în programul de supraviețuire care îi spune luptă sau fugi sau îngheață iar aplicarea unei tehnici de relaxare îi permite creierului copilului să avanseze spre structurile sale mai evoluate, în neocortex, el fiind cel care îi transmite copilului să se adapteze și să caute soluții la situația sa prezentă. Practic, copilul se deblochează și acționează conștient de data aceasta. În esență, atenția direcționată îl ajută pe copil/adolescent să devină conștient de ceea ce mai este în câmpul său de percepție, care poate cel puțin întrerupe preocuparea cu anxietatea sa și, în cel mai bun caz, deschide un câmp mai larg de posibilități. Tehnicile de relaxare folosite pentru adulți (relaxarea musculară progresivă, imageria dirijată, trainigul autogen, meditația) sunt adaptate nivelului copiilor/ adolescenților de dezvoltare, sunt simple, clare și scurte, adecvate nivelului de concentrare, limbajului folosit, abilităților cognitive ale copilului.
- Restructurarea cognitivă- terapeutul explică copilului/ adolescentului faptul că gândurile sunt legate de emoții sau altfel spus emoțiile iau naștere din modul în care gândim. Situația poate fi neschimbată însă diferitele moduri de a te gândi la o situație generează emoții diferite. Astfel, pașii generali sunt:
– Identificarea gândului din spatele emoției;
– Căutarea de dovezi pentru acest gând nerealist sau îngrijorat, prin raportarea la experiențele trecute pozitive, la identificarea altor alternative pentru o situație dată, folosind cunoștințele generale raportate la mediul cunoscut;
– Evaluarea gândului pe baza dovezilor;
– Examinarea consecințelor evenimentului temut (aplicabil doar adolescenților).
- Managementul comportamentului copiilor – ținem cont de cele cinci principii de bază în creșterea și îngrijirea copiilor: atenția, independența, modelarea, pedeapsa non-fizică, consecvența.
Atenția- are rolul de a întări comportamentul copiilor. Se poate face prin laudă (când copilul manifestă comportamente curajoase sau potrivite cu situația), recompense (în principal non-materiale, sub forma unui tabel cu steluțe, când copilul atinge ținta stabilită de comun acord va primi din partea părinților recompensa asupra căreia s-a înțeles), ignorare (părinții retrag atenția oferită copilului când are un comportament nepotrivit și îi oferă din nou atenție când se comporta dezirabil).
Independența- părinții sunt învățați cum să își încurajeze copilul să devină mai independenți, să se confrunte cu situații și drept urmare copilul primește mesajul că poată să facă față situațiilor mai solicitante.
Modelarea- copii învață comportamentele anxioase doar uitându-se la alte persoane/ părinți, preluând modalitățile eficiente dar și cele mai puțin eficiente de a face față situațiilor dificile. Astfel, se impune discutarea cu părinții a situațiilor în care ei sunt anxioși și a situațiilor în care ei îi influnțează în mod pozitiv pe copii. Se poate observa rapid că, atunci când ei devin mai puțin anxioși/stresați, copilul le va imita acest comportament.
Pedeapsa non-fizică– se aplică de obicei copiilor opoziționiști. Poate fi sub forma time-out-ului (scoaterea copilului din activitate), retragerea privilegiilor (de exemplu privitul la televizor, timpul petrecut la device-uri).
Consecvența părinților- un copil trebuie recompensat și pedepsit în mod consecvent, astfel încât copilul să înțeleagă că unele comportamente duc la consecințe dorite iar alte comportamente duc la consecințe nedorite. Adesea, părinții sunt inconsecvenți în aplicarea principiilor de disciplină, prin utilizarea de amenințări care nu se concretizează, recompense ocazionale, instrucțiuni vagi, neconcordanța între părinți.
- Expunerea- sau altfel spus confruntarea cu stimulii anxiogeni. Scopul este ca aceste tehnici le permit copiilor să învețe că stimulii/ situațiile de care le este frică nu sunt în fapt așa de amenințători și că le pot face față.
Printre tehnicile de expunere amintim: expunerea gradată, desensibilizarea sistematică, terapia prin imersiune (flooding). Principiul de bază este să încurajăm copilul să se confrunte cu situația de care îi este frică și pe care o evită, suficient de mult și suficient de des, pentru a se obijnui cu aceasta. Se merge pe expunerea gradată la situațiile pe care copilul le consideră mai putin anxiogene și doar când acestea sunt stăpânite de copil se expune copilul la situațiile de care acestuia îi este teamă mai tare.
- Antrenamentul abilităților sociale
Abilitățile sociale ale copiilor cu anxietate sunt diferite, unii copii au abilități sociale dar resimt prea tare anxietatea astfel încât să își folosească abilitățile în timp ce alții nu au aceste abilități sociale.
Astfel, în terapie se urmărește dezvoltarea abilităților legate de utilizarea limbajului non-verbal (contact vizual, postura, expresiile faciale), abilităților legate de caracteristicile vocii (ton, volum, frecvența, claritate), abilităților conversaționale (salutul, prezentările, întreținerea unei conversații), printr-un proces în trei pași: instruire, exersarea comportamentelor și feedback și aplicarea efectivă a abilităților.
- Asertivitatea- în terapie se pleacă de la cunoașterea propriilor sentimente și drepturi pe care un copil le are într-o anumită situație și reprezintă „modul de comportament și de gândire, pe care un copil ar trebui să îl manifeste în situațiile în care este nevoit să-și exprime sentimentele, să solicite ceva sau să refuze ceva”. În paralel, se pot antrena și abilitățile de comunicare, pentru ca un copil să învețe ce să spună în situații diferite și cum sa vorbească într-un mod în care că îi facă pe ceilalți să înțeleagă excat care este mesajul.
- Dăm glas fanteziei
Prin intermediul desenului și/sau al picturii, al fanteziei, copilul își exteriorizează mai ușor îngrijorările și fricile, conștientizează ceea ce simte și este ajutat să se privescă ”din depărtare” dar păstrând totuși contactul direct cu ceea ce în impactează. În terapie copilul își explorează simțurile, corpul și emoțiile sale, felul în care își folosește propriul intelect, fapte ce conduc la câștigarea unor poziții sănătoase față de viață.
În loc de concluzii
Înțelegem acum ce este atacul de panică și cum se manifestă.
Înțelegem acum ce este o tulburare de panică.
Înțelegem cum se poate intrerveni in terapie cu copii/ adolescenții și părinții.
Ce alegem?
Investim în starea de bine a copilului/ adolescentului nostru și să îl ducem în terapie, primind ajutor specializat?
Investim în starea de bine a copilului/ adolescentului, citim și mai mult despre asta și încercăm să îl sprijinim, aplicăm tehnici acasă, în joc?
Investim în copilul nostru si alegem să participe la terapie de grup cu alții copii?
Alegem să nu facem nimic și “așteptăm” o formă mai gravă de manifestare după care vom acționa?
Alegem să lăsăm lucrurile și copilul nostru să se adapteze pur și simplu, “să se descurce singur”?
Decizia este a ta, singurul resposabil de viitorul copiilor tăi! Alege informat!
Irina Parfichi
Psiholog clinician și psihoterapeut integrativ
Contact info: 0737 082 549, contact@psihologuldeserviciu.ro
Sector 6, București
Bibliografie:
- Robert L. Leahy, Stephen J.F.Holland, Lata K. McGinn. (2017). Planuri de tratament și intervenții pentru depresie și anxietate. ASCR.
- Ronald Rapee, Ann Wignall, Jennifer Hudson, Carolyn Schniering. (2020). Tratamentul anxietății la copii și adolescenți. O abordarea fundamentată ștințific. Cluj- Napoca: ASCR.
- Phil Joyce& Charlotte Sills. (2014). Skills in gestalt. Counselling&Psychoterapy. Third Edition. Sage.
- DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale. (2016). DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale. București: Ed. Medicală Calisto.
- Violet Oaklander ( 2020), Ferestre către copii noștrii, Editura Herald.