Blog

Anxietatea la copii și adolescenți. Definire și mod de abordare în terapie

Cuvântul anxietate a devenit uzual în limbajul adulților. Ne îngrijorăm când auzim termenul de anxietate și considerăm că avem o problemă. Ne autoetichetăm și ajungem să credem despre noi că nu suntem sănătoși, echilibrați, că avem frici prea mari și de neînțeles pentru alții și într-un fel sau altul „trebuie” să ascundem asta de ochii celorlalți pentru a nu fi arătați cu degetul.  Ne îndepărtăm astfel de noi, de sinele nostru autentic, nu mai evoluăm și nu mai căutăm soluții de rezolvare.

Concluzia? Ne creăm propriile „ziduri de apărare” care ar trebui să ne ofere adăpost. Dar nu asta primim.

Conform dicționarului de psihologie Laroussse, anxietatea este definită ca

“stare afectivă caracterizată printr-un sentiment de insecuritate, de tulburare, difuz. Adesea folosit ca sinonim al angoasei, termenul anxietate se deosebeşte de cel dintâi prin absenţa modificărilor fiziologice (senzaţie de sufocare, transpiraţie, accelerarea pulsului), care nu lipsesc niciodată în cazul angoasei”.

Astfel, anxietatea poate fi privită ca o reacție sănătoasă la stimulii externi, este normală când trebuie să facem față unei prezentări sau poate unui examen, când dăm un spectacol sau când ne aflăm într-un pericol iminent. Doar când anxietatea ni se strecoară în viața de zi cu zi și devine cronică, lucrurile devin dificile atât pentru copii/ adolescenți cât și pentru adulți.

Pentru ca anxietatea să fie catalogata drept o tulburare, este necesar ca anxietatea să persiste după evenimentele care o declanșează și să aibă o durata mai mare de 6 luni. Copii/ adolescenții supraestimează pericolul situațiilor de care se tem sau pe care le evită. Multe tulburări anxioase se dezvoltă în copilărie și persistă și în viața de adult dacă nu sunt tratate corespunzător, apar mai frecevent la femei decât la bărbați, raportul fiind de 2 la 1.

În manualul de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, tulburările de anxietate sunt definite ca:

„acele tulburări care au in comun frica excesivă și anxietatea precum și perturbările de comportament asociate. Frica reprezintă răspunsul emoțional la un pericol iminent real sau presupus, în timp ce anxietatea constă în anticiparea unui pericol.”

În categoria tulburărilor de anxietate, ținând cont de etapele de dezvoltare ale copilului, tulburările anxioase se împart în

• Tulburararea anxioasă de separare
• Mutismul selectiv
• Fobia specifică
• Tulburarea anxioasă socială
• Tulburarea de panică
• Agorafobia
• Tulburarea anxioasă generalizată
• Tulburarea anxioasă indusă de substanțe
• Tulburarea anxioasă specifică unei afecțiuni medicale

Cele mai des întâlnite tulburări în cazul copiilor sunt anxietatea de separare, anxietatea generalizată și fobia socială pe care le detaliem mai jos:

Tulburarea anxioasă de separare

“Individul prezintă frică sau anxietate legată de despărțirea de casă sau de persoanele de atașament, la un nivel inadecvat pentru etapa de dezvoltare. Sunt prezente frica sau anxietatea persistentă privind pericolul la care ar putea fi supuse persoanele de atașament, evenimente care ar putea conduce la pierderea sau separarea de acestea sau frica de a fi respinși precum și coșmaruri sau simptome somatice de disconfort. Deși simptomele se dezvoltă de obicei în copilărie, acestea se pot exprima și în perioada de adult.” (DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, 2016, p. 189)

Frica, anxietatea sau evitarea este considerată persistentă când durează cel puțin 4 săptămâni la copii și adolescenți și peste 6 luni la adulți. Această perturbarea poate crea probleme în mediile sociale, academice și/sau profesionale. Persoanele care prezintă tulburarea anxioasă de separare pot fi îngrijorate cu privire la posibilele evenimente nedorite care ar putea surveni și în viața lor printre care ar fi să se piardă, să fie răpiți, să aibă un accident care i-ar împiedica să ajungă la persoanele de atașament. Copii cu o astfel de tulburare nu pot sta sau pleca singuri într-o cameră, pot prezenta un comportament de agățare, devenind umbra figurii de atașament sau pot chiar cere ca un adult/ persoana de atașament să îi însoțească în altă cameră. Simptomele se pot extinde la copii, pot prezenta probleme la culcare și au nevoie de ajutor să poată adormi; sau se duc noapte către părinți sau alte persoane apropiate sau refuză/ nu pot să doarmă în altă casă (DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, 2016).

În situația în care copii cu tulburare anxioasă sunt despărțiți de persoanele de atașament, ei pot manifesta retragere socială, apatie, tristețe, dificultăți de concentrare la activități, frică de animale, monștrii, întuneric, hoți sau orice alte situații pe care le pot considera periculoase atât pentru ei cât și pentru membrii familiei (Robert L. Leahy, Stephen J.F.Holland, Lata K. McGinn, 2017).

Din punct de vedere al debutului tulburării anxioase, aceasta se poate declanșa cel mai devreme la vârsta preșcolară sau oricând în copilărie și foarte rar în adolescență. În ceea ce privește apariția tulburării, aceasta se dezvoltă de obicei după un stres, în special o pierdere (decesul unei rude/animal de companie, schimbarea grădiniței/ școlii, divorțul părinților, mutarea într-o zonă nouă sau mutarea din casa părintească- pentru adolescenți).

Din punct de vedere al consecințelor, indivizi cu tulburarea anxioasă de separare ajung să își limiteze activitățile din afara casei sau în absența persoanelor de atașament principale (DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, 2016).

Anxietatea generalizată

„Caracteristicile fundamentale ale tulburării anxioase generalizate sunt anxietate și îngrijorarea persistentă și excesivă privind diferite domenii cum ar fi activitățile preofesionale și școlare pe care individul le consideră dificil de controlat. În plus, individul prezintă simptome somatice cum ar fi neliniște sau senzație de agitație sau de nervozitate, senzație de fatigabilitate, dificultăți de concentrare sau senzația de vid mental, iritabilitate, tensiune musculară și perturbări ale somnului. Intensitatea, durata sau frecvența anxietății și îngrijorării sunt disproporționate față de probabilitatea de a se întâmpla sau impactul evenimentului anticipat. Individului îi este dificil să controleze îngrijorarea și să împiedice inferența gândurilor îngrijorătoare cu îndeplinirea activităților imediate. ” (DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, 2016, pp. 190,222).

Tulburarea anxioasă generalizată (prescurtata TAG) a fost studiată intens în ultimii 10 ani deoarece au apărut o serie de modele teoretice care abordează trăsătura cognitivă centrală a acestei afecțiuni ca fiind îngrijorarea. Tulburarea de anxietate generalizată este considerată o afecțiune cronică care precede de obicei depresia. “Pacienții cu TAG au o perspectivă ambivalentă asupra situației, pe de-o parte considerând că trebuie să se îngrijoreze pentru a fi mereu pregătiți iar pe de alta parte își dau seama că îngrijorarea le face rău și ar trebui să înceteze să-și mai facă griji. Ei consideră că instalarea tulburării a fost treptată și că au fost anxioși încă din copilărie” (Robert L. Leahy, Stephen J.F.Holland, Lata K. McGinn, 2017, p. 155).

Studiile sugerează faptul că copii cu tulburare anxioasă generalizată tind să fie perfecționiști, adesea refac sarcinile dacă ceea ce au realizat nu este perfect. Ei au nevoie de aprobare excesivă și au nevoie de reasigurări privind motivele îngrijorării. Pot avea o stimă de sine scăzută și pot avea multe somatizări ca de exemplu palpitații ale inimii și tremurături. Din punct de vedere al celorlalți, acești copii sunt descriși de părinți și profesori ca fiind mai puțin sociabili, timizi, retrași și singuratici. Pot fi mai puțin plăcuți de colegii lor și au probleme cu prietenii. Nu este clar însă dacă aceste caracteristici ale personalității duc la tulburarea anxioasă generalizată sau dacă apar după această tulburare. (Frank Andrasik, Michel Hersen, Jay C. Thomas, 2006, p. 102)

Fobia socială

„Individul se teme sau este anxios în interacțiunile sociale și în situațiile în care este posibil să fie criticat sau le evită. Acestea cuprind interacțiunile sociale cum ar fi: întâlnirea unor persoane necunoscute, situațiile în care individul poate fi privit atunci când mănâncă sau bea, sau atunci când trebuie să vorbească în public. Din punct de vedere cognitiv, ideile specifice sunt legate de evaluarea negativă de către ceilalți, de a fi ridicol, umilit sau respins, sau de a-i jigni pe ceilalți. ” (DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale, 2016, p. 190)

La copii, pentru a fi privită ca o tulburare, anxietatea trebuie să fie prezentă și în interacțiunea cu alți copii, nu doar în interacțiunea cu adulții. Se poate exprima prin plâns, crize de plâns, crize de nervi, perplexitate, agățare de părinți, ghemuirea sau incapacitatea de a vorbi în public.

Vârsta medie la debutul tulburării anxioase este de 13 ani în Statele Unite iar 75% din indivizi au vârsta de debut cuprinsă între 8 și 15 ani. Debutul tulburării anxioase sociale poate fi urmarea unei experiențe stresante sau umilitoare (dupa ce copilul a fost brutalizat, după ce a vomitat în timpul unui discurs public) sau se poate dezvolta lent.

În copilărie, anxietatea

• Interferează cu capacitatea de a se împrietenii cu alți copii de vârste apropiate
• Interfereză cu performanțele școlare
• Conduce la o viață adultă cu anxietate

Așadar, ajutându-i pe copii să treacă peste probleme lor de anxietate, copii vor avea avantaje pe termen scurt în sensul de a-și îmbogăți experiențele, a explora noi posibilități/ oportunități, dar și pe termen lung prin reducerea probabilității de a deveni un adult cu tulburare anxioasă.

Este important ca evaluarea anxietății clinice în cazul copiilor să se facă cu foarte mare atenție, ținând cont de fricile tipice unei perioade de vârste (ca de exemplu teama de zgomote puternice, teama de străini, teama de separare, teama de evaluare școlară, teama de boli). Unul din cei mai importanți indicatori de care trebuie ținut cont în diagnosticare este severitatea simptomelor; se adaugă durata și gradul de afectare. În cadrul evaluării sunt urmărite aspecte ce țin de distresul cauzat sau deteriorările apărute în domeniul școlar, familiar și social, natura și măsura în care este afectat fiecare domeniu, modul în care interferează cu activitățile zilnice, tipul situațiilor în care copilul devine supărat, care este frecvența și durata acestei stări și cât de intens este distresul trăit. Aceste aspecte sunt studiate comparativ cu cele ale unui copil de acceași vârstă.

În ceea ce privește tratamentul copiilor/adolescenților cu anxietate sau tulburări de anxietate un rol important îl are implicarea familiei, studiile demonstrând faptul că tratamentul anxietății la copii are rezultate cu mult mai bune atunci când sunt implicați părinții (sau figura de atașament/ alte persoane care petrec mult timp cu copilul) comparativ cu tratamentul adresat doar copiilor. Această diferență este vizibilă în cazul copiilor mai mici de 11 ani.

Rapee (2001) citat de Ronald Rapee, Ann Wignall, Jennifer Hudson, Carolyn Schniering, (2020) vorbește despre imaginea completă a modului cum se dezvoltă anxietatea, din perspectivă unui model integrativ. “Conform modelului, un părinte anxios poate să aibă un copil care se naște cu o vulnerabilitate pentru anxietate. Factorii genetici specifici trebuie clarificați de cercetări viitoare, dar este foarte posibil ca principala lor manifestare să fie prin nivele ridicate de activare neurofiziologică și emotivitate. La rândul său, părintele anxios va răspund unui copil vulnerabil cu o probabilitate mai mare prin control și protecție excesivă. Astfel, este important să înțelegem că stilul de îngrijire al părintelui nu este în sine greșit. Mai degrabă, este mai probabil ca părinții copiilor vulnerabili să răspundă de fapt la semnalele de distres ale copilului. Pe parcursul a mai mulți ani în care trebuie să facă față unui copil sensibil și cu un nivel ridicat de activare, părintele dezvoltă un pattern dezadaptativ de anticipare a distresului copilului și de oferire de ajutor acestuia, pentru a evita emoțiile negative anticipate. Evitarea distresului este cu atât mai probabilă cu cât și părintele este anxios. Alți factori parentali sau circumstanțiali pot, de asemenea, să influențeze probabilitatea ca un părinte să reacționeze în cazul unui copil emotiv cu supraprotecție. Supraprotecția oferită de către părinți este probabil să mărească vulnerabilitatea copiilor pentru anxietate, prin întărirea tendințelor de evitare a pericolului și întărirea tendințelor copilului de a percepe pericolul peste tot și de a crede că nu are control asupra lui. Vulnerabilitatea pentru anxietate poate fi, de asemenea, potențată de diverse experiențe de învățarea socială. Aceste experiențe apar în interacțiunile cu părinții în primii ani. În mod specific, învățarea observațională și oferirea de informații specifice din partea unui părinte anxios poate să crească tendințele copiilor de a evita și să întărească mesajul că lumea este periculoasă și copilului îi lipsesc abilitățile de a-i face față. Învățarea asocierilor legate de pericol este mult mai rapidă în cazul persoanelor cu activare ridicată. Mai târziu, anxietatea copiilor poate să fie menținută și în continuare crescută, prin acceptarea comportamentelor de evitare și a procesărilor anxioase de către colegii de vârstă care gândesc în mod similar sau prin respingerea și neglijarea colegilor din grupul celor care nu au probleme de anxietate”. (Ronald Rapee, Ann Wignall, Jennifer Hudson, Carolyn Schniering, 2020, pg. 48,49)

Plecând de la acest model integrativ al factorilor, cu excepția factorilor genetici, restul factorilor pot fi modificați prin terapie. Scopul central al terapiei este de a-l ajuta pe copil să își modifice factorii care mențin anxietatea. Acest cerc vicios al anxietății poate fi rupt dacă copilul este ajutat să își contracareze tendințele de evitare a pericolului, prin expunere. Copilul este învățat cum să se apropie de situațiile de care se teme (și astfel să învețe că nu are de ce să se teamă și poată să facă față acestor situații care îi creau disconfort), este învățat să gândească realist și să își contracareze tendințele de a interpreta situațiile în termeni de amenințare, este învățat tehnici de relaxare (care îi ajută pe copii să își reducă nivelul de activare), i se antrenează abilităților sociale și asertivitatea.

Irina Parfichi

Psiholog clinician și psihoterapeut integrativ

Contact info: 0737 082 549, contact@psihologuldeserviciu.ro

Sector 6, București

Bibliografie

1. Chiriac, G. (2021). Worksop- Anxietatea și atacurile de panică- note de curs. București
2. Dafinoiu, I. (2001). Elemente de psihoterapie integrativă. Iași: Polirom.
3. David A. Clark, Aaron T. Beck. (2012). Terapia cognitivă a tulburărilor de anxietate. ASCR.
4. David, D. (2006). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Iași: Polirom .
5. Dispenza, J. (2013). Antrenează-ți creierul. Strategii și tehnici de transformare mentală. București: Editura Curtea Veche.
6. DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale. (2016). DSM V- Manual de diagnostic și clasificare statistică a tulburărilor mintale. București: Ed. Medicală Calisto.